Vorbeam mai demult cu o prietena si o intrebam:”Ce faci cand dupa ce realizezi ca idealul dupa care ai alergat enorm de mult si pentru care ai depus foarte multe eforturi nu e tocmai ce iti doreai cu adevarat?”Raspunsurile sunt diverse si diferite, parerile sunt impartite.
Putin melancolica, incerc astazi sa gasesc solutii pentru intrebari care, uneori, ma conditioneaza.Imi conditioneaza dezvoltarea intelectuala.
Am posibilitatea sa imi reevaluez scopurile si sa le valorific spre o alta orientare.Sau pur si simplu sa le inlocuiesc cu unele noi, logice, plauzibile si mult mai satisfacatoare.
Ma multumesc sa gasesc noi oportunitati in idealurile deja alese, deja impuse.Uneori, ma mai intorc in timp sa vad de unde a inceput totul.
De la un vis, de la o dorinta, de la o discutie purtata dupa miezul noptii, intre doi straini, pe messenger.Ma contraziceai mereu doar de dragul conversatiei.Iti exersai replicile acide la fiecare 20 de secunde.Pentru amorul artei, desigur.Si totusi, iti eram apropiata.Confidenta, amica, si atat.A fost destul pentru mine.
Ma simteam ca o pustoaica atunci cand primeam mesaje de la tine.Trezeai in mine cele mai frumoase senzatii, ma antrenai intr’un joc al iluziilor aproape perfect.Aproape perfect, deoarece vraja se termina odata cu rasaritul soarelui.Sirul mesajelor inceta.Dar adormeam fericita, cu tine in gand, constienta insa de faptul ca nimic din ce visam amandoi nu putea fi transpus in realitate.Asteptam cu sufletul la gura urmatorul mesaj pentru a incepe din nou jocul, muream de curiozitate sa aflu ce motiv vei mai gasi ca sa ma tii in suspans si sa ma provoci sa te descopar, sa iti descopar cele mai ascunse secrete.Stiam cateva lucruri unul despre altul de la prieteni comuni, dar fiecare zi aducea la iveala noi si noi chestii.
Totusi, nu am fost in stare de mai mult.Nu am putut sa daram zidul de aparare pe care l’ai construit in jurul tau.Esingurul meu regret, singura mea frustrare.Care, spre disperarea mea, persista si la 2500 de kilometri distanta de tine.Si ma urmareste in noptile in care te visez, te vad langa mine,dar ma trezesc singura, infrigurata si cu perna uda de lacrimi.Sunt lacrimi de neputinta, sunt lacrimi de disperare, de dor.Dor de ceva ce nu mi’a fost sortit, de ceva ce acum apartine unei alte femei.Si nu pot sa nu ma intreb de ce?
Pana acum, evident ca nu am gasit un raspuns multumitor, dar timpul e de partea mea.Am la dispozitie zile, ore, minute si secunde ca sa te inteleg.Am tratate de psihologie langa pat si nenumarate cursuri de psihanaliza.Asta ca sa ma inteleg.Sa stiu de ce dureaza atat de mult sa:”trec peste”.
Sa trec peste un tip care a refuzat.Sa intre in viata mea.